Prezentare generală
Comuna Secusigiu prezintă o bogata istorie şi o fermecătoare aşezare geografică.
Comuna Secusigiu se află situată în partea de nord-vest a Câmpiei Vingai şi se întinde pe o suprafaţă de 17202 ha. În componenţa comunei intră patru sate:
• Secusigiu – sat reşedinţă de comuna situat la o distanţă de 31 km faţă de municipiul Arad,
• Munar
• Satu Mare
• satul Sânpetru German.
• Secusigiu – sat reşedinţă de comuna situat la o distanţă de 31 km faţă de municipiul Arad,
• Munar
• Satu Mare
• satul Sânpetru German.
Satul a rămas o vatră de civilizaţie şi spiritualitate românească. Locuitorii săi au dus o viaţă, prin excelenţă, moral-creştinî, biserica fiind lăcaşul sfânt, orânduit pentru îmbogăţirea spirituală a credincioşilor.
Biserica otodoxa romana din Secusigiu a fost construită între anii 1832-1834, în centrul comunei, pe strada principală. Era un lăcaş bisericesc baroc de dimensiuni mari pentru acea vreme, construit din cărămidă, acoperit cu tablă, având lungimea de 33 m, lăţimea de 13 m, înălţimea de 15 m, iar turnul fiind înalt de 15 m, şi adăpostind 3 clopote de dimensiuni diferite. Pereţii erau acoperiţi cu tablouri de mare valoare (picturi pe pânza, în ulei). Scaunele erau aşezate dinspre pereţii laterali până spre centru, pe mai multe rânduri. Pictura actuală a fost realizată în 1990.
Vechea biserica era “în vale” pe “uliţa scurtă” (când satul se afla pe vechea vatră), la actualul nr. de casă 30.
În curtea bisericii, la umbra teilor seculari, s-au ridicat monumente în memoria eroilor din cele două războaie. Hramul bisericesc aparţinea de Episcopia Aradului. De-a lungul vremurilor, în această frumoasă biserica ortodoxă au sljit cu credinţă în Dumnezeu, cu dragoste de neam şi dăruire pentru săteni multe generaţii de preoţi, adevăraţi “apostoli” ai neamului nostru. La Sf. Sărbători de Crăciun, alături de corul bărbătesc era corul de copii, intonând împreună tulburătoarele şi totodată, adânc mângâietoarele colinde străbune.
La Sf. Sărbători de Paşte, corul şi întreaga obşte adunată în biserica intonau cu evlavie”Christos a înviat”. În Sâmbăta Floriilor, slujba se ţinea la Crucea de la Moară, de unde erau aduse crenguţe de salcie în biserică, urmând să fie sfinţite ziua următoare, după Sf. Slujba de Florii şi dăruite de preot sătenilor. Se cântă “Învierea cea de obşte”.
Acest obicei religios, numit “scoaterea crucii”, era întâlnit şi la Sărbătoarea Sf. Gheorghe (23 aprile). Preotul, purtând în mâna crucea sfântă din biserică, mergea împreună cu cântăreţii, copiii şi alţi săteni, până la Crucea de la moară şi sfinţea snopi de grâu din nouă recoltă, din care, apoi, se împărţeau spice tuturor celor care participau la slujbă.
Alt obicei religios era “mersul cu crucea”. Înainte de Botezul Mântuitorului (Boboteaza – 6 ianuarie) şi înainte de Învierea Domnului (Sf. Paste), preotul şi câţiva copii “dieci”, umblau pe la casele credincioşilor, le stropeau camerele cu apă sfinţită şi cântau: “În Iordan” (la Boboteaza) şi “Cristos a înviat” (la Paste). De la Crăciun la Boboteaza sătenii se salutau rostiind “Christos s-a născut”, de la Paste la Ispas salutu lor era “Christos a înviat”, iar de la Ispas la Rusalii “Christos s-a înălţat”. Din Joia Patimilor până la Învierea Domnului se “bătea toaca” la biserică.
Vechea biserica era “în vale” pe “uliţa scurtă” (când satul se afla pe vechea vatră), la actualul nr. de casă 30.
În curtea bisericii, la umbra teilor seculari, s-au ridicat monumente în memoria eroilor din cele două războaie. Hramul bisericesc aparţinea de Episcopia Aradului. De-a lungul vremurilor, în această frumoasă biserica ortodoxă au sljit cu credinţă în Dumnezeu, cu dragoste de neam şi dăruire pentru săteni multe generaţii de preoţi, adevăraţi “apostoli” ai neamului nostru. La Sf. Sărbători de Crăciun, alături de corul bărbătesc era corul de copii, intonând împreună tulburătoarele şi totodată, adânc mângâietoarele colinde străbune.
La Sf. Sărbători de Paşte, corul şi întreaga obşte adunată în biserica intonau cu evlavie”Christos a înviat”. În Sâmbăta Floriilor, slujba se ţinea la Crucea de la Moară, de unde erau aduse crenguţe de salcie în biserică, urmând să fie sfinţite ziua următoare, după Sf. Slujba de Florii şi dăruite de preot sătenilor. Se cântă “Învierea cea de obşte”.
Acest obicei religios, numit “scoaterea crucii”, era întâlnit şi la Sărbătoarea Sf. Gheorghe (23 aprile). Preotul, purtând în mâna crucea sfântă din biserică, mergea împreună cu cântăreţii, copiii şi alţi săteni, până la Crucea de la moară şi sfinţea snopi de grâu din nouă recoltă, din care, apoi, se împărţeau spice tuturor celor care participau la slujbă.
Alt obicei religios era “mersul cu crucea”. Înainte de Botezul Mântuitorului (Boboteaza – 6 ianuarie) şi înainte de Învierea Domnului (Sf. Paste), preotul şi câţiva copii “dieci”, umblau pe la casele credincioşilor, le stropeau camerele cu apă sfinţită şi cântau: “În Iordan” (la Boboteaza) şi “Cristos a înviat” (la Paste). De la Crăciun la Boboteaza sătenii se salutau rostiind “Christos s-a născut”, de la Paste la Ispas salutu lor era “Christos a înviat”, iar de la Ispas la Rusalii “Christos s-a înălţat”. Din Joia Patimilor până la Învierea Domnului se “bătea toaca” la biserică.
Biserica Romano-Catolică din Secusigiu s-a construit în 1848, lângă Primărie, pe Strada Principală. Slujba religioasă era oficiată de un preot venit din Sampetru German, sat aparţinător comunei noastre în care locuiau mai mulţi credincioşi romano-catolici. Zilnic se trăgeau clopotele la Mittag (amiază).
Ambele biserici – ortodoxă şi romano-catolică au contribuit, alături de învăţământul şcolar, la dezvoltarea vieţii spirituale a locuitorilor comunei noastre. După mijlocul veacului nostru, unii săteni s-au îndepărtat de biserică, dar, în ultimii ani se obsearva o revenire a multor locuitori din comună la viaţa spiritual-religioasa, apropriindu-se de biserică, de spiritualitea creştină.
Ambele biserici – ortodoxă şi romano-catolică au contribuit, alături de învăţământul şcolar, la dezvoltarea vieţii spirituale a locuitorilor comunei noastre. După mijlocul veacului nostru, unii săteni s-au îndepărtat de biserică, dar, în ultimii ani se obsearva o revenire a multor locuitori din comună la viaţa spiritual-religioasa, apropriindu-se de biserică, de spiritualitea creştină.
Turism
Potenţialul turistic al comunei este unul de excepţie. Parcul Natural “Lunca Mureşului”, rezervaţia naturală “Prundul Mare”, biserică zidită în 1529 – Mănăstirea sârbeasca Bezdin situată pe malul râului Mureş, la 4 km de satul Munar, biserica distrusă de turci şi reconstruită între anii 1776 – 1781 în stil baroc, lacul cu nuferi albi din apropierea mănăstirii, pietrele de hotar de la Munar, ansamblul bisericii romano-catolice cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (1774) şi Statuia Sfântului Petru, situate în centrul localităţii Sânpetru German, sunt cele mai importante obiective turistice ale comunei care nu trebuie să lipsească din agenda oricarui turist care vizitează aceste locuri.
Educație
Şcoala primară
Şcoala confesionala s-a înfiinţat la o dată care nu se cunoaşte exact. Considerând ordinul guvernului Banatului, din anul 1776, prin care fiecare comună era obligată să zidească şcoală şi să-şi numească dascălul, se presupune că şi comună Secusigiu a avut şcoală şi învăţător începând de prin anul 1766, când autorităţile austro-ungare au introdus învăţământul primar românesc în Banat. La început, şcoală a avut doar un dascăl, din moment ce abia la 1852 se menţionează existenţa unui al doilea post, iar din anul 1878 erau trei posturi de învăţători.
În anul 1838 s-a construit un local de şcoală lângă Biserica ortodoxă pe intravilalul 263-334, din pământ bătut, acoperit cu trestie. În anul 1852 construcţia avea două săli de clasă, două locuinţe pentru învăţători, o curte destul de mare şi grădină.
În dată de 14-26 martie 1878 s-a cuparat casa cu nr. 257-325 din Stradă Principală cu 375 florini, pentru Şcoala de fete, unde în cameră mică locuia învăţătoarea, iar în cameră mare s-a amenajat o clasă. În anul 1880 s-a mai zidit o sală de clasa lângă casa cu nr. 257-325. În acelaşi an s-a mutat Scoala de fete dela 257-325 în localul şcolii de lângă biserică, iar casele de aici au fost duse în localul Şcolii de fete până în 1925.
În noiembrie 1884 a ars jumătate din clădirea şcolii de lângă biserică, iar în 1885 s-a reparat localul şcolii ce 1450 de florini.
În vara anului 1904, clădirea Şcolii de la nr. 263-334 s-a renovat, acoperişul s-a refăcut din tablă, s-au înlocuit uşile şi ferestrele cu altele noi, lucrarea constând 2039 coroane.
În anul 1912, la ordinul autorităţilor maghiare s-a înfiinţat Scoala de copii mici, cu limbă de predare maghiară, pe intravilanul 259-329, în centrul comunei. Clădirea s-a construit din cărămidă arsă, acoperită cu ţiglă şi a fost dată în folosinţă în anul 1913. Cuprindea 2 săli, 5 măsuţe, 2 table, 2 cuptoare de fier, cuiere, spălătoare, găleţi, mături. Clădirea mai cuprinde şi două locuinţe pentru învăţători, curte şi grădină. Această şcoală şi-a întrerupt activitatea din 1921 până în 1933.
În anul 1925 s-a mutat scoala mixtă de la nr. 257 în sala mare a Şcolii de copii mici, unde a funcţionat până în anul 1943.
Tot în anul 1925 s-a renovat clădirea şcolii de la nr. 263, atât sălile de clasa cât şi locuinţele învăţătorilor, cu 40000 lei. S-au adus cărţi pentru bibliotecă, în valoare de 800 lei (155 volume de la Casa Şcoalelor).
În anul 1926 s-au făcut reparaţii şi transformări la Şcoala de fete, costând 8000 lei; au fost aduse 12 bănci, tablouri istorice, cărţi pentru biblioteca şi un glob geografic.
Clădirea nouă a şcolii s-a zidit în anul 1929, din cărămidă arsă, acoperită cu ţiglă, la nr. 263-334. Ea cuprindea sala mare de învăţământ, o cameră pentru direcţiune şi locuinţa directorului.
Scoala din Secusigiu (cu mai multe corpuri de clădiri, cum am arătat anterior) a funcţionat, de la înfiinţarea ei (aprox. 1766) şi până în 1918, sub denumirea de “Scoala populară confesionala greco-ortodoxa romană”. La ordinul Consiliului Dirigent, din 1919, s-a schimbat denumirea în “Şcoala primară naţional ortodoxă romană”. Din anul 1922 s-a numit “Şcoala primară de stat”.
În perioada când comună Secusigiu făcea parte din întinsul teritoriu bănăţean aflat sub stăpânire austro-ungara (până în 1918) existau două categorii de şcoli primare:
În dată de 14-26 martie 1878 s-a cuparat casa cu nr. 257-325 din Stradă Principală cu 375 florini, pentru Şcoala de fete, unde în cameră mică locuia învăţătoarea, iar în cameră mare s-a amenajat o clasă. În anul 1880 s-a mai zidit o sală de clasa lângă casa cu nr. 257-325. În acelaşi an s-a mutat Scoala de fete dela 257-325 în localul şcolii de lângă biserică, iar casele de aici au fost duse în localul Şcolii de fete până în 1925.
În noiembrie 1884 a ars jumătate din clădirea şcolii de lângă biserică, iar în 1885 s-a reparat localul şcolii ce 1450 de florini.
În vara anului 1904, clădirea Şcolii de la nr. 263-334 s-a renovat, acoperişul s-a refăcut din tablă, s-au înlocuit uşile şi ferestrele cu altele noi, lucrarea constând 2039 coroane.
În anul 1912, la ordinul autorităţilor maghiare s-a înfiinţat Scoala de copii mici, cu limbă de predare maghiară, pe intravilanul 259-329, în centrul comunei. Clădirea s-a construit din cărămidă arsă, acoperită cu ţiglă şi a fost dată în folosinţă în anul 1913. Cuprindea 2 săli, 5 măsuţe, 2 table, 2 cuptoare de fier, cuiere, spălătoare, găleţi, mături. Clădirea mai cuprinde şi două locuinţe pentru învăţători, curte şi grădină. Această şcoală şi-a întrerupt activitatea din 1921 până în 1933.
În anul 1925 s-a mutat scoala mixtă de la nr. 257 în sala mare a Şcolii de copii mici, unde a funcţionat până în anul 1943.
Tot în anul 1925 s-a renovat clădirea şcolii de la nr. 263, atât sălile de clasa cât şi locuinţele învăţătorilor, cu 40000 lei. S-au adus cărţi pentru bibliotecă, în valoare de 800 lei (155 volume de la Casa Şcoalelor).
În anul 1926 s-au făcut reparaţii şi transformări la Şcoala de fete, costând 8000 lei; au fost aduse 12 bănci, tablouri istorice, cărţi pentru biblioteca şi un glob geografic.
Clădirea nouă a şcolii s-a zidit în anul 1929, din cărămidă arsă, acoperită cu ţiglă, la nr. 263-334. Ea cuprindea sala mare de învăţământ, o cameră pentru direcţiune şi locuinţa directorului.
Scoala din Secusigiu (cu mai multe corpuri de clădiri, cum am arătat anterior) a funcţionat, de la înfiinţarea ei (aprox. 1766) şi până în 1918, sub denumirea de “Scoala populară confesionala greco-ortodoxa romană”. La ordinul Consiliului Dirigent, din 1919, s-a schimbat denumirea în “Şcoala primară naţional ortodoxă romană”. Din anul 1922 s-a numit “Şcoala primară de stat”.
În perioada când comună Secusigiu făcea parte din întinsul teritoriu bănăţean aflat sub stăpânire austro-ungara (până în 1918) existau două categorii de şcoli primare:
Şcoala comunala pentru copii locuitorilor unguri şi nemţi (plătită din bugetul comunal).
Şcoala confesionala ortodoxă romana (cu trei învăţători), întreţinută de romani, plătită din impozitul de 15-20%, după darea de stat, deosebită de bugetul comunal. În şcoală se predau religia, cântărea, cititul, scrierea, socotitul. Limba maghiară era obligatorie, iar limba germană era facultativă.
Erau obligatorii 6 clase, apoi 7 clase (după 1940). Notarea se făcea de la 1 la 5 (nota 1 era echivalentă cu 10). Între anii 1887-1897, salariile anuale ale învăţătorilor era de 166 florini, la care se adaugă 60 florini pentru lemne, 11 florini pentru diurne la conferinţele învăţătorilor, 2460 litri grâu (132 florini). Învăţătorilor li se asigura locuinţa (casă, curte şi grădină). Se introduc materii noi: matematică, gramatica, geografie, istoria, fizică, agricultură, ştiinţele naturii, gimnastică.
Între anii 1913-1918 s-au modificat salariile, fiecare învăţător primind anual 2400 coroane (din 1899-1912) fiecare învăţător a primit un adaos la salariul anual de 50 florini, iar începând din anul 1919 învăţătorii au primit de la stat salarii lunare, începând cu suma de 500 lei.
În anul 1906 cu ocazia expoziţiei de la Bucureşti din “Parcul Carol”, Asociaţia învăţătorilor romani din comitetul Timiş şi Torontal face o excursie în România şi este primită la Sinaia la Palatul Regal de însuşi Regele Carol I. Din delegaţie a făcut parte şi învăţătorul secusigean Damian Sebesanu (informaţie din Manuscrisul monografiei Secusigiului de prof. Ghenadie Ilie, p.32).
Anii de război au fost o grea încercare pentru învăţământ, pentru viaţa locuitorilor în general, provocând necazuri şi suferinţe. Tradiţia învăţământului românesc a fost continuată în comună noastră de numeroşi dascăli bine pregătiţi şi cu multă dragoste pentru copii, care au predat în perioada interbelică la Şcoală mixtă din comună Secusigiu.
În al doilea război mondial învăţământul şi întreaga viaţă social-economica au avut de suferit şi la noi ca şi în întreaga ţară.
După 1947 a urmat o perioadă de transformări profunde în viaţa locuitorilor comunei, implicit şi în învăţământ, cauzată de trecerea la orânduirea populară şi apoi cea socialistă.
Din statisici rezultă că în 1950 au frecventat scoala 26 elevi, iar în 1966 un umăr de 301 elevi, existând şi clase paralele. În 1964 a fost dată în folosinţă actuală clădire a şcolii cu etaj, 10 săli de clasă, laboratoare moderne, sala de sport.
Erau obligatorii 6 clase, apoi 7 clase (după 1940). Notarea se făcea de la 1 la 5 (nota 1 era echivalentă cu 10). Între anii 1887-1897, salariile anuale ale învăţătorilor era de 166 florini, la care se adaugă 60 florini pentru lemne, 11 florini pentru diurne la conferinţele învăţătorilor, 2460 litri grâu (132 florini). Învăţătorilor li se asigura locuinţa (casă, curte şi grădină). Se introduc materii noi: matematică, gramatica, geografie, istoria, fizică, agricultură, ştiinţele naturii, gimnastică.
Între anii 1913-1918 s-au modificat salariile, fiecare învăţător primind anual 2400 coroane (din 1899-1912) fiecare învăţător a primit un adaos la salariul anual de 50 florini, iar începând din anul 1919 învăţătorii au primit de la stat salarii lunare, începând cu suma de 500 lei.
În anul 1906 cu ocazia expoziţiei de la Bucureşti din “Parcul Carol”, Asociaţia învăţătorilor romani din comitetul Timiş şi Torontal face o excursie în România şi este primită la Sinaia la Palatul Regal de însuşi Regele Carol I. Din delegaţie a făcut parte şi învăţătorul secusigean Damian Sebesanu (informaţie din Manuscrisul monografiei Secusigiului de prof. Ghenadie Ilie, p.32).
Anii de război au fost o grea încercare pentru învăţământ, pentru viaţa locuitorilor în general, provocând necazuri şi suferinţe. Tradiţia învăţământului românesc a fost continuată în comună noastră de numeroşi dascăli bine pregătiţi şi cu multă dragoste pentru copii, care au predat în perioada interbelică la Şcoală mixtă din comună Secusigiu.
În al doilea război mondial învăţământul şi întreaga viaţă social-economica au avut de suferit şi la noi ca şi în întreaga ţară.
După 1947 a urmat o perioadă de transformări profunde în viaţa locuitorilor comunei, implicit şi în învăţământ, cauzată de trecerea la orânduirea populară şi apoi cea socialistă.
Din statisici rezultă că în 1950 au frecventat scoala 26 elevi, iar în 1966 un umăr de 301 elevi, existând şi clase paralele. În 1964 a fost dată în folosinţă actuală clădire a şcolii cu etaj, 10 săli de clasă, laboratoare moderne, sala de sport.
Grădiniţă de copii
În comună noastră grădiniţă a fost înfiinţată la începutul veacului trecut (1912), într-o clădire din Stradă Principală, în centrul comunei, unde se afla şi în prezent. Cu răbdare, înţelepciune şi iubire pentru cei mai mici fii ai localităţii, numeroase educatoare şi-au desfăşurat aici activitatea de-a lungul vremii, călăuzindu-i pe copii în fermecătoarea lume a basmelor, poeziilor, cântecelor sau jocurilor neasimuit de frumoase. Anii de grădiniţă, chipurile dragi ale educatoarelor, farmecul fragedei copilării vor rămâne neşterse în minte şi în suflet.
